O viata, asa cum e ea, eterna, efemera, paradisul tau, dar trebuie sa pleci ca sa o gasesti.

Bunica mea a murit.

Azi-noapte, a murit gandindu-se la noi toti, amintindu-si cat de mult o iubim si ne iubeste, cum stateam cu ea cand eram mica, nepoata ei preferata, si cea care a iubit-o cel mai mult dintre toti. Statea in Crizbav, un satuc mic, unde imi petreceam verile, an de an, cate-un pic sau mai mult.

Nu am mai vazut-o de mult, nu am fost in stare sa fac un efort si sa ma duc sa mai stau un pic cu ea, dupa ce a iesit din spital. Dar ea tot ma iubeste, asa cum si eu o iubesc pe ea, ea stia ca eu o iubesc, si ca imi pasa mult de ea, doar ca, tineretea te duce. A fost o fiinta perfecta, frumoasa, atat pe interior, cat si pe exterior, plina de viata chiar si atunci cand era bolnava, o minte deschise, un suflet plin de iubire, compasiune, bucurie. Ea era fiinta care ma putea bine-dispune oricand si oriunde, daca voia sa faca asta.

Acum, ea se alfa undeva, fericita si mai tanara, traindu-si paradisul, alaturi de toti cei care o iubesc, au iubit-o mereu, si o vor face mereu. Ea nu vegheaza asupra noastra, ea ne-a dat drumul, sa ne folosim viata asa cum ne-a invatat. Ea ne are acum langa ea, in gradina, cand eram si noi mici, toti. Si e fericita. Si ma bucur! Ma bucur enorm de mult ca nu trebuie sa mai sufere de boli, de lipsuri, de viata. Acum e fericita, si ma bucur enorm de mult pentru ea. Nu as vrea sa se intoarca, pentru ca as fi egoista daca as spune asta. Ea e bine acolo unde e, in paradisul ei propriu.

Sa fii fericita o eternitate, cea mai iubita dintre toate! Imi va fi dor de tine, si ma voi gandi la tine mereu. Te voi iubi pentru totdeauna.Si imi voi aminti de tine asa cum eram cand eram eu mica mica, si cand stateam si ne jucam si imi explicai cum e cu viata asta. Te iubesc.

Cat de repede trece viata pe langa noi, nu? Cei care-mi sunt apropiati, deja au imbatranit, si pleaca. Ce scurt mi s-a parut tot acest timp cat am stat langa ea! Ma sperie timpul, trece prea repede pe langa noi.

In this town

Mda, m-am trezit prea tarziu azi, la trei. Aseara voiam sa scriu ceva, ceva care mi se parea frumos la ora aia, dar a intervenit ceva, somnul lenea si telefonul, si nu am mai postat nimic din pacate. Dar oricum, era ceva siropos… Oarecum.

Ok, m-am trezit tarziu, am dormit prea mult si iarasi ma simt obosita, am dormit ingust. Mi-am recitit unele posturi, m-am holbat pe blog, pe al meu, pe alte bloguri, am adoptat google reader si mi-am dat seama ca imi place dinozaura, imi place cum scriu. Poate ca pare naspa sa spun asta, dar… e adevarat. Nu imi place pentru ca am scris eu. Imi place pentru cum a iesit. Oricum, azi am blogarit toata ziua, m-am uitat pe-ici, pe-colo… Imi place blogosfera underground, cei necitit, cei care nu scriu pentru trafic… Blogurile mai muuuuult mult mai muuuult personale.

In ultimele zile, am venit acasa pe jos cu Fikaa, cu sk8-ul. E amuzant sa incerce cineva sa te invete sa te dai pe placa la ora 2 noaptea, cand picura afara dar totusi e cald. E frumos sa stai aiurea in fata portii sa fumezi si sa nu iti vina sa intri in casa pentru inca o saptamana jumate de secol. E frumos cand esti atasat de cineva sau ceva, la o chestie de  plus, nu conteaza. Eu inca dorm cu catelul meu de plus pe care l-am primit de la teatrul la care lucreaza maica-mea, cand aveam vreo trei anisori. DA!Inca dorm cu plusul ala. Si ce daca? Nu imi place sa dorm fara sa imi incolacesc bratele in jurul a ceva. Prefer CINEVA in loc de ceva, dar cand nu-i posibil, nu-i bai, Pooch e langa mine si ma iubeste si el. Si ce daca sunt copilaroasa?

Nu conteaza, in fine, voi pleca cu Fikaape undeva prin Harghita si o sa fie fain. Imi place sa stau in casa cand ploua, dar nu imi place cand soarele e afara si eu stau aiurea ca o papusa fara-un picior. E aiurea. Dar oricum, soare, vino la mineee! Te rog frumos.

Acum e soare si ma bucur, si imediat ma duc sa fac dus, daca nu imi va fi prea lene, ceea ce nu o sa se intample.

Ei, ma las de scris, nu merge acum. Desi as fi vrut sa mearga. Pa.

Never let me go

Vrem viitorul, ne straduim pentru el, uitam de azi, uitam de placerile nocive, pacatoase, murdare, de care avem parte zi de zi, uitam pur si simplu de ele, de parca nici nu ar exista. Nu mai suntem copii mici si prosti, ca sa ne miram de lumea din jurul nostru, nu ma exclamam “cum dracu’??”, cand vedem o pasare, nu ne mai miram de nimic. Suntem mediocri, cu totii, vrem sa fim speciali si unici, dar ne luam dupa alti speciali si unici care s-au luat dupa altii. Ne luam dupa moda, dupa anti-moda, dupa exceptional, care, nu mai este exceptional. Nu venim cu nimic nou, stagnam ca prostii, technologia avanseaza, culturile nu… Extremisti apar la fiecare colt de strada, lipsiti de bun gust, asa iti place, ok, dar ma ofensezi pe mine. Ma faci sa ma simt jenata cand ma uit la tine.

Exact.

Si mereu avem nevoie de cineva sa ne confirme statutul, ba pozitiv, ba negativ, existam de gura altora, daca nu te cunoaste nimeni, nu traiesti, ai trei prieteni si un tata, esti invizibil. Avem nevoie de un umar pe care sa plangem de durere, sa nu fim singuri, abandonati, e mai bine sa fii discutat decat sa fii necunoscut. Imoralitatea domina, fiintele chinuite sunt stigmatizate, prostul gust e la moda, iesim in evidenta cate cinci deodata, ca turma de oi, far from the madding crowd, nimic nu mai are sens fara toti laolalta. Suntem cu totii prosti, avem nevoie de ghidare, gps-ul cel mai modernizat, omenirea. Ne asimilam intr- masa de tesut urat mirositor, si ne plangem de viata.

Asta suntem noi, o scuza penibila pentru viata.

Nu ma lasa singura, te rog, singuratatea ne omoara.

Vreau sa fiu altceva. Sau vreau sa-mi traiesc viata pe o insula, de fapt, macar un an, ceva, sa vad, e asa de rau sa fii singur in mintea ta sau iti inventezi prieteni ca sa nu o iei razna.

Nothing good has come out of all of this.

E vara, e deja iulie, e vacanta in plinul inteles, si uite cum e vremea afara. Si te miri ca sunt prost-dispusa si incapabila. N-am putut sta la soare nici acum 10 zile. Si nici acum. Nici ieri. Nicaieri. E enervant rau, pe bune.

Plecam si stam mult, si vom fi heppi, si va gr8, si o sa rad, si o sa lenevesc la soare si osa citesc cat timp tu iti vei vedea de ale tale. O sa ma holbez la vre-un cur de tatic frumos, perversa ce sunt, si o sa razi de mine, pentru ca raman cu fata tampa. Nimeni nu are unul mai sexi ca tine. Si o sa dorm putin, si o sa raman cu ochii umflati si o sa imi pun linguri prea inghetate pe moaca.

Sa plangi pentru o unghie rupta e un gest nobil, de admirat, mai ales in cazul TAU. Ceva pentru care te voi tine minte pentru totdeauna. Pe langa alte mii de lucruri care imi aduc aminte de tine. Rozul ala de copil mic si prost, pe care il vad pretutindeni esti tu, imi amintesc cum eram la tara si imi era frica de intuneric si iti era frica de furtuna si nu am dormit toata noaptea. Imi amintesc cum stateam amandoua in baia ta, ba eu, ba tu pe buda, si fumam si radeam. Si cand radeam de tine si tu plangeai si pana la urma radeai, si cand m-ai pus sa il sarut, si cand faceam de mancare si mancam spaghete cu coatele infipte in sos… Si beam bere, si politistii mi-au zis ca sunt emo, si tu radeai de mine ca toanta. Si cand eram ingerase, toate trei, si Charlie nu ne dadea misiuni, in afara de a-i da cate o bere din cand in cand, sau sa-i mangaiem curul, ca era un pervers notoriu, inca mai e presupun. Si cum nu voiai sa dansezi cu mine, si cum imparteam tigarile, si eu ma faceam manga si tu n-aveai nici pe dracu’, si radeai de mine, si cum suparate ne-am dus sa dormim de inviere, la sase dimineata, a fost frumos.

Ar fi oare frumos daca as reincepe sa ma tin de tine, sa nu te las sa zbori in directii gresite, sa iti dau sfaturi si sa avem amandoua mereu dreptate? Si sa ma convingi iarasi sa nu imi mai rod unghiile, si sa le las sa creasca si tu sa imi faci patratele pe unghii false de doi kilometri. Si sa ni se toarne bere in cap si sa vorbim cu bosorogi betivi, salvaorii nostri. Si sa stam intr-o carciuma puturoasa, si sa fim admirate de toti taranoii, si sa sara unul pe tine, si eu sa-l dau la o parte, zicandu-i ca-i un jegos.

Mi-e dor de tine.

If I was a bird, I’d fly.

Ploua si ploua si tuna si fulgera. Aseara cerul era complet luminat din 5 in 5 secunde, fara ploaie, fara tunet, doar fulgere. Si eu eram pe strada, intr-un cartier in care fulgerele sunt un pericol iminent, pe bune. Azi m-am trezit cu aceeasi durere de cap cu care m-am culcat aseara, plus o durere de stomac din cauza ca nu am mancat aseara si toate alea.

As vrea sa scriu ceva plin de intelesuri, ceva care sa ma inspire atat pe mine, cat si omuletii verzi, care incetul cu incetul isi inving teama, si se intorc la mine, unul se aseaza pe umarul meu stang, si se holbeaza la monitor, imi spune ca scriu nonsensuri. Da, mersi, omuletule, esti un dulce. Restul se incovoiaza pe jos, si mi-au furat un lucky strike, si il rontaie. Sunt amuzanti, nu le place gustul raw al tutunului. Cred ca imi aprind si eu una. o tigara. Omuletii apar de obicei cand sunt bine-dispusa si asa mai departe. Dar acum nu sunt deosebit de happy. Din cauza vremii presupun. Si a durerii de cap, care da, inca e aici. O sa-i rog pe astia sa imi extirpeze creierul, asa un pic. Ce insaemna a extirpa? Nu conteaza. Puii mei.

Iarasi domina haosul in camera mea “designer made”. La naiba!

Ma ocup de filme, de citit, m-am uitat la Angels and Demons, la Girl, interrupted, la Christiane F., la Trainspotting. Inca citesc Murakami, albastrul ala nemarginit, mai degraba haotic. Oricum, citesc si lumea Sofiei, invat filosofie pentru la anu’.

Pot sa ma distrez in orice imprejurari. Cred ca ar trebui sa ma duc sa fac un dus, imediat plec.

Am primit o recomandata de la bilbioteca. Sunt in intarziere cu doua carti, inca din noiembrie. Am uitat ca sunt carti de la biblioteca. Iarasi o amenda usturatoare. Imi detest memoria uneori. De cele mai multe ori de fapt. Cred ca fumez prea mult.

“Statea pe banca si se uita la oamenii care treceau pe langa el. Avea o basca, din vremuri de mult apuse, si asculta muzica de la walkman. Probabil are si o masina a timpului.”

Ma dau batuta.

Pa.

Old times

Iarasi ne intalnim la ore prea tarzii, dar cred ca asta devine un fix de-al meu, asa, mai de vara. Aseara m-am culcat pe la cinci, am adormit cu greau si m-am trezit la doua, aproape. Am baut un litru de cafea, si hop la film si alte chestii, cand s-a mai racit vremea, afara, sa savurez “coma” de pendulum cu Fikaa si sa imi aduc aminte de serile petrecute in parc, cu o pereche de casti pentru doua persoane si… ca a fost frumos. Trebuie sa mai facem d-astea. E altceva. E ceva placut, placut de plictisitor. Plictissitor intr-un sens pozitiv, bun, ca lumea, etc.

Oricum, azi ma gandeam ca toti vrem sa fim recunoscuti, vrem sa fim vizibili, nu invizibili. Mai meditez, si imi scriu eseul deja existent in mintea altora, dar modificat conform mintii mele.

Acum nu prea am chef de scris, na, nu am si gata, asa ca nu voi scrie asa mult. Mai ales pentru ca taica-miu e acasa, si daca ma observa treaza, imi primesc portia de urlete. Chiar daca e vacanta, eu sunt obligata sa ma culc pe la 2… Ghinionul meu presupun. Asa ca prefer sa nu fac zgomot si toate alea, sa nu ma ambalez scriind, ca sa nu il trezesc. Dar voi vedea. Poate mai tarziu primesc si o doza de inspiratie.

Pa.

Ceata

Vad in ceata deja, nu disting literele, sunetele nimic, ma chinui sa scriu corect, nu prea merge, prea greu, nu mai vad rasaritul, nu ma mai imbaiez in lumina de o culoare rece, din gama de culori reci, contrar camerei, casei, invaluita in culori calde, chiar daca majoritatea e rece. Ma disting printre nori, un spot de negru la ora asta. In general cred ca as fi rosu, simbolul mortii in simbolism, ma rog, totaia. Ma culc, nu cred ca mai pot. Ba pot. Ma uit la inca un episod din Dead like me, genial conceptul, imi place. Poate ca e prost, da’ mie tot imi place. Ziceam in postul anterior ca aberez, na, da, aberez, atat in cuvinte, cat si in ganduri, si in viata, si in vise, si in sunete, si in grimase. Abereeeez peste tot si in toate si abia astept sa ma trezesc, si mananc litere si nu gasesc backspace, erase, ma rog. Pa.

So late, so fucking late, so jazz, so nothing

It’s too fucking late, si mie imi e somn de imi pica ochii in gura, dar totusi nu ma pot convinge sa ma cuibaresc in pat si sa ma las purtata de vise. Ah, visele. Lumea spune ca visele (alea de cand dormi) sunt bune, placute, sanatoase si asa mai departe. Dar oare sunt asa cand sunt prea vivide si nu dorm adanc din cauza lor? Nu-mi amintesc o noapte, o singura noapte in care sa fi dormit adanc, un somn odihnitor, relaxant, cum vedem in filme si citim in carti. Numai din cauza viselor. Vises non-stop, vivid, puternic, in viata. Ma poti trezi cu un simplu “psst” la orice ora, in orice zi, nu conteaza cat de obosita as fi fost inainte sa fi adormit. E exasperant, zic… De asta sunt eu mereu somnoroasa si obosita! Am incercat tot felul de chestii ca sa pot dormi linistita, ceaiuri, pastile, lapte caldut, toate… Nu merge. Nu sunt facuta pentru a dormi, pentru ca oricat as dormi (ca azi 11 ore), tot obosita as fi. Multumesc, viselor. Vreau sa zic ca, mai bine ma holbez la chestii cu adevarat frumoase, deep, undeep, shallow,  chestii, decat sa dorm cum dorm eu, adica ingust. Da, o sa-i zic a dormi ingust. Se potriveste.

As vrea sa stau pana rasare soarele, lumina aia rece, nelly the elephant, stiti voi, cu Parov Stelar in background, toate astea. E dificil sa ma mentin treaza pana atunci, dar o voi face, sper. Poate daca voi EXTENUATA, cu litere mari, accentuat, poate asa voi dormi macar putin mai adanc. Trebuie sa ma activez si sa fac ceva, sa imi inving lenea, am zis-o de multe ori, sunt constienta, dar ma automutilez sportiv, pasiv, ce sa-i zic, in propriul meu sens.

Fiecare om are un sens. Da, asta e. Fiecare om are un sens. Dar majoritatea sensurilor coincid, asimilarea in masa, asa-i zic, holbare in arhive, da-o dracu’. Ce sa fac.

Ma las purtata de cuvinte, cum o fac multi altii, scotand la iveala universul meu plicticos from time to time, gandindu-ma la importanta vietii. Figurina in mana cuiva? A mea. Stiti, cunoasteti, istoriile mele mult prea narcisiste si tiraniste, zic. Ar trebui sa ma obisnuiesc cu noua tastatura. Merge greu, sunt oarecum statica, uneori. Am mai zis asta? Mi se pare ca da. Trebuie sa iau lecitina, imi pierd memoria. O fi din cauza dependentelor mele? Nu, alea-s sanatoase. Hai, va rog eu, credeti ca iarasi vorbesc de droguri, hai!

Ca doar e la moda, sa te droghezi. HIgh e ceva in grup, ceva fashion, ceva hai sa ne dam tari in club, sa visam carusele, sa ne prefacem ca avem un trip superb, hai te rog. Ca doar e cool, in voga, ce puii mei. High… high e ceva linistit pentru mine, ceva in doi, sau intr-un cerc mai restrans, o stare de visare (placuta, nu ca visarea mea), ceva Jim Morrison, jazz, oldschool, ceva intr-o dupa, fara benzina, in mijlocul nimicului. High in doi, intinsi pe jos, fara sa ne atingem decat palmele, uitandu-ne la tavan si povestind mai sincer ca vreodata, euforie totala. Mentala… Nu in grup, douj’ de insi, urland ca nebunii, vaaaaaai,un circ, zboara scaunele si chestii asemanatoare, de tot cacatul. M-am plictisit sa tot aud chestiile astea. Mai zi-mi ceva, ceva nou, ca sa incercam cu totii, sa vedem cum e. Mai lasa-ma.

Intr-o camera ca a mea as vrea sa experimentez un “trip”. Da… are un aer. stiti, “aer”, aura, ma rog. Imi place enorm de mult cum am reusit sa o transform, cu cele mai mici ajutoare. Un colaj de amintiri, doar amintiri, ca sa imi mai cada lumina din cand in cand peste vre-o poza sau o ilustratie, si sa imi aduc aminte, sa zambesc. Etapele mele, viata mea, etapele vietii mele, intamplari mai mult sau mai putin importante, pentru mine sau pentru altii, rasarind dintre culori. E frumos. MISTOU.

Sa traim in viitor, in prezent sau in trecut? Cum e mai bine. Eu zic prezent, dar uite ca si eu ma mai afund in trecut, ma mai afund si in alte vieti, ma contopesc. Devin altcineva fara sa imi dau seama. Ma cred altcineva, si realizez cu greu ca nu sunt. Imi place cum lucreaza mintea, fara sa observ. Nu mai vreau sa dorm pana dupa-amiaza, nu mai vreau sa-mi irosesc ziua. Nu suport sa stau prea mult la soare, ma impacienteaza, dar o voi face, sa-mi incalc limitele.

Vecinii mei si-au luat un catelus corcitura mic mic mic, dulce, care arata ca o minge care bombane de colo-colo, dulce foc. Oare o sa il mai iubeasca cand va creste? Nu cred. Oamenii vor dulce dulce, mic mic mic… Pana cresc, ok, cand cresc, pa. Nu numai animalele. Mi se pare cruel. Eu imi iubesc pisica la fel de mult cum am iubit-o cand era cat jumatate din palma mea. Ea are opt ani, si inca o mai primesc pe furis in camera mea, sa doarma cu mine, chiar daca ai mei nu agreeaza chestia. Ziceam, cand e mic, ok, cand e mare, pa. Asa e si cu ea. Eu o iubesc necontenit, la fel, de opt ani. Chiar daca imi umple camera de par, si eventual de purici. Nu-mi prea pasa, o iubesc. Iubirea n-ar trebui sa aiba limite, nici a mea nu are. Si nu numai in cazul pisicii. Uite ca am facut-o de oaie, si am scris un post al naibii de lung, plictisitor pentru toti in afara de mine. Sau nu?

Ca un copil care cauta atentie, asa sunt si eu. Doar ca eu nu caut atentie, eu caut altceva. Eu ma cred neinteleasa, vreau sa rad ca lumea nu-mi intelege gandurile, gusturile. Oare vreau doar sa ma integrez pe undeva? Nu prea simti o nevoie patologica sa fiu asa. Cred ca pur si simplu sunt doar un pic pe invers… Nu sexual.

By the bridge you stand, hoist your face, lean in, let go… Toate alea.

Havoc 2, normal adolescent behavior, ceva tare, cuprinzator, desi la fel ca orice alt teen-movie, doar ca mai controversat. Tabu? Nu. Ciudat… Poate… Uneori simt nevoia sa aberez, doar ca sa realizez ceva.

Vezi?

Vreau sa ma ridiv asupra tuturor, asupra totului, dar uite-mi slabiciunea, nu singura. Poate ca ma atasez? In definitiv, o sa ne detasam… O sa fim ca florile, nevoie, pana se termina sezonul, dupa asta, ne luam la revedere, semintele in pamant, floarea in pamant, dar pe cai diferite, in legatura una cu alta, dorind sa ne amintim, sa fie asa si sezonul viitor, dar nu va fi, petalele vor fi inlocuite, si asa mai departe. Se arata oare un dram de pesimism in mine? Nu, nici eu nu ma cred. Bine, nici nu ma gandesc la viitorul meu, mi-e un pic groaza, bine, mi-e cam frica, terifiata ce sunt. Oricum, va fi ce va fi, c’est la vie, chestii.

Nu, nu, nu ma depresez, doar aberez aiurea. Iarasi nu sunt coerenta, folositi un bici va rog eu, doare mai intens. Unsprezece minute: durerea te duce la placerea suprema. Bullshit, da-o-n incoerenta. Puii mei. Hai sa o las balta, ma aiurez, mai ales cu muzica asta, ma duce pe alte meleaguri, nu ale mele. Ceva nou? Bring it on.

Buna dimineata, 3:22 am.

Antichrista

Mda, ma asteptam la ceva mai mult din partea cartii, dar… Doua ore mi-a luat si mie. Nu o sa scriu o recenzie, pentru ca am gasit una care imi exprima aproape in exactitate parerea… Aici.

Vreau doar sa zic ca nu imi plac filmele americane cu adolescenti, exact asta ar fi si Antichrista. Dupa titlu, ma asteptam la o destrabalata… havoc, chestii, ceva mai brutal… Ceva care sa ma “loveasca”, dar… m-a dezamagit. Nu spun ca mi-am irosit timpul degeaba, dar… Nimic mai mult decat o lectura la plictiseala.

LATER EDIT: Conincidenta, dupa ce am terminat antichrista, am si inceput Albastru nemarginit, aproape transparent de Ryu Murakami, care e brutala! Seamana foarte mult cu 69 de Ionut Chiva… Seamana chiar mult… bine, nu sunt decat la inceput. Dar imi face placere sa citesc despre destrabalir intr-atat de violente, asternute pe tastatura complet haotic.

Vreau sa mai spun ca, am observat ca mereu ma contopesc cu un personaj dintr-un roman. Si in pauzele mele ma pierd un pic, crezand ca mie mi s-a intamplat ce s-a intamplat in paginile alea. E un sentiment ciudat, parca as fi high, outerbody-experience sau ceva.

Litera

Neata, vrea sa zic. Astazi putem recunoaste pe cer soarele frumos, prea mortal si cald, care imi topeste termopanele cele noi, daca pvcul se topeste, zic. Nu pot sta afara, e prea cald. Cred ca stratul de ozon nu prea mai exista, nu asa cum o facea la inceputul copilariei mele. Sau eu sunt prea mofturoasa? Oricum, din cauza caldurii, zilele mi le petrec in casutza mea umila, numita camera mea, descrisa de ceilalti ca oldschool, multumita stilului in care este decorat. Daca asta se poate numi decorat. Si poate se intreaba cineva ce pot face toata ziua in casa de nu ma plictisesc. Ei bine, multe. Vreau sa zic, navighez pe internetul asta tampit, pe bloguri si asa, ma mai uit la doua filme bune, si citesc. Eeexact, citesc, mult. Ba pe calc, ba pe salteaua de pat de pe jos.

E dificil sa citesti de pe un monitor, mai ales daca esti mioapa. Dar uita ca mi-am invins repulsia fata de citit pe calc, si m-am afundat intr-atat intr-o lectura, incat am uitat ca o citesc de pe un tech. (tech = ceva digital, technologic, s.a.m.d). Stiti, presupun, ca nu sunt o romantica, nici pe-aproape, pe cand Paulo Coelho este. Il consider pe dansul un autor supraevaluat, si imi mentin opinia, chiar daca MI-A PLACUT romanul sau. Vreau sa zic, ambele pe care le-am citit pana acum. Veronica decide sa moara nu a avut un impact prea mare asupra mea, deoarece nici nu imi prea amintesc continutul ei, stiu doar ca cartea in sine arata bine, avea o coperta atragatoare. Si ca Veronica voia sa se sinucida, dar a cunoscut iubirea… Cred. Stiu ca mi-a placut cartea pentru stilul dur, proaspat cules, neslefuit in care a fost creat, pentru cuvintele dure, pentru unele abordari neconventionale. Doar stiti ca imi place tot ceea ce consider neconventional.De asemenea, am cunoscut si alti autori de care nu am mai auzit, din doua carti imprumutate de la Diriga. Unul dintre ei este Yann Martel, un scriitor spaniol, care a devenit consacrat multumita lui Pi, un copil indian. Romanul Viata lui Pi a reprezentat pentru mine un umor negru amestecat cu o fabula aproape perfecta, in care ne este explicata de fapt latura intunecata a omenirii si latura frumoasa a animalelor. L-am mai cunoscut si pe Jostein Gaarder, un filosof norvegian, care prin Lumea Sofiei, a devenit cunoscut, deoarece ne invata filosofie in 1001 de nopti. Acum, am inceput sa citesc Antichrista, de Amelie Nothomb, si deja imi place.

Ieri am terminat de citit Unsprezece minute, tot de Coelho, si vreau sa spun ca m-a impresionat. Nu povestea in sine, pentru ca fusese un ceva siropos, in  cautarea dragostei adevarate si de genul. M-a atras “deschisul” pe care l-a folosit Coelho, despre cum vorbea despre sex, cum a descris asta in ochii unei prostituate “bune”, cum ar veni, de high class, stiti voi. Asta, brazilianca Maria, devine prostituata nu neaparat din necesitate, ci din lene, cel putin asa inteleg eu. Si ea a inteles ca in Elvetia prostitutia este un “job” bine platit si usor de facut. Aflam ca asa si este. In roman ne sunt prezentate etapele Mariei, cum se schimba ea, devenind un personaj dinamic, dar nu de tot, pentru ca isi pastreaza una convingere din copilaria, in ceea ce priveste dragoastea, chiar daca se mai abate de la ea un pic. Romanul abordeaza subiecte tabu, da, le consider tabu si in zilele noastre. Masturbarea, sexul, masochismul si asa mai departe. Clientii speciali, clientii ffricosi, natura femeii, natura barbatilor… Ne sunt prezentate in detaliu, vazute prin ochii unei fetite care habar nu are ce este viata. Inca nu am ajuns la faza interpretarii, dar cred ca nu are… Nu una mai speciala si mai profunda. Cred ca vrea sa ne explice ca dragostea adevarata si eterna exista, trebuie doar sa o cautam si sa o asteptam si sa o lasam sa intre, fara frica. Asta ar fi singurul aspect, cam major, al cartii, care m-a cam dezamagit. Dar si asta numai din cauza ca nu sunt romantica. Ei bine, Unsprezece minute mi-a placut indeajuns incat sa o recomand.

Alaltaieri am terminat Viata lui Pi, de Yann Martel, un roman care m-a marcat, de asemenea. Un pasionat de animale si de religii, un copil de 16 ani, invata cate ceva despre viata in India, in Pondicherry, ne invata si el la randul lui despre animale si despre cum trebuie sa ne purtam cu ele, invatam chiar si sa dresam un tigru in situatii de criza. Povestea in sine incepe cu naufragiul lui Pi (Piscine Molitor Patel), in drumul familie spre Canada. El ramane singur, sau poate nu?, intr-o barca de salvare timp de sapte luni. Ok, nu in totalmente singur, ci cu o hiena, o zebra, o gorila si un tigru bengalez, pe care el insusi l-a ajutat sa ajunga in barca. Dupa putin timp de la naufragiul propriu-zis, Pi ramane doar cu Richard Parker, tigrul bengalez. El ne povesteste cum trebuie sa supravietuiesti in mijlocul oceanului, mai ales cand ai langa tine un companion cel putin ciudat, si mult prea periculos. Dar Pi ne invata ca natura animalelor nu este asa cum ne-am inchipuit-o noi, ci este foarte asemanatoare cu a noastra. Pi supravietuieste, la fel si Richard Parker, dar povestea lor nu este crezuta de nimeni, ci toti asteapta o poveste incredibila, dar nici chiar asa, ca s-o zic asa. Romanul m-a impresionat multumita temei cel putin originale, naufragiu cu un tigru bengalez, un mic indian pasionat de hinduism, catolicism, budism si musulmanism (nu stiu daca asa este corect spus, dar ma rog, corectati-ma), toate in aceleasi timp. Cartea ne dezvaluie liberatea de a alege a unui, nu numai intre religii, ne dezvaluie greselile sistemului, ale oamenilor, ale societatii in care traim. Totul este condimentat de un magnific umor negru si un storyline care te tine, pe bune, pe varfuri, incercand sa ajung in varful dulapului, la cutia cu jucarii.

Acum sunt la pagina 65 din Lumea Sofiei de Jostein Gaarder, 1001 de nopti de filosofie, ca sa zic asa. Sophie este o fata norvegiana de 14 ani, invaluita din mister multumita corespondentei ei ciudate, de la un filosof necunoscut, pe nume Knox, care ii preda lectii de filosofie. Si nu numai atat, ea primeste o carte postala de la cineva din ONU, semnata Papa, care trebuie sa ajunga Hildei. Problema Sofiei este ca habar nu are cine este Hilde, stie doar ca fularul ei rosu a ajuns sub patul ei. Nu stie cum, dar era acolo. Filosoful este un om foarte secretos, mie mi se pare un refugiat sau ceva ilegal sau prea fantastic ca sa fie vazut de lumea noastra. Important este ca oamenii s-iau pierdut capacitatea de a se mira. Pe acest concept se bazeaza intregul roman, cel putin asta e impresia mea pana acum. Gaarder vrea sa ne invete sa fim copii, cu ajutorul filosofiei, considerata de el ca fiind mintea unui copil intr-un om adult… Sau ceva asemanator. Imi place, mai ales pentru ca am filosofie de anul viitor, si nu voi incepe fara nici un fel de cunostinte filosofie. Mai ales ca profesorul este directorul scolii, un om dat dracu’ in privinta asta. Poate o sa aprecieze efortul meu de a invatat din surse proprii, multumita lui Diriga. (ce bine :X ) . Zic, imi place pana acum, imi este oarecum dificil sa retin tot ce as vrea, deoarece este mai mult un eseu de filosofie mai lung, dar ma straduiesc, pentru ca mi se pare o carte bazata pe docere din buna stiinta, daca ma-ntelegi. O recomand, incepe bine, naratorul dezvolta personajele inteligent.

Despre Antichrista nu scriu inca, pentru ca de-abia am inceput-o, voi transcrie pur si simplu un pasaj care imi place, pana acum, si care explica si conflictul romanului si personajelor principale.

De ce îmi ceri aşa ceva, Christa? Ştii ce înseamnă asta pentru mine? Mi-ai mai cere dacă ai şti? Sau, poate, tocmai pentru că ştii mi-o ceri? Nu înţeleg de ce mă supun ţie.”

Cam atata literatura pentru acum, literatura in romana zic, restul nu vi le imaprtasesc, cele in maghiara categoric nu, nu prea ati avea habar despre ce vorbesc, autorii maghiari nu sunt cunoscuti in blogosfera romaneasca, cel putin nu PREA cunoscuti. Iar in engleza inca nu am citit vara asta, dar daca o voi face, voi adauga in Recomand carti. Recenzii, din pacate, pentru citabile in alte limbi, nu postez. Desi ma incred ca pierdeti enorm de mult, dar totusi, nu o voi face.

Bafta la citit si la vacanta tuturor, s-a racit vremea, pot sa imi scot nasul in lume.  Ne auzim mai incolo, nu uitati ca cititul e un lucru benefic, nu contrariul.

LATER EDIT: WordPress imi fute articolele, uitati si voi cum a iesit coperta cartii. In mijlocul articolului! Si nu pot face nimic… Ei, lasa, sa zicem ca am improvizat un pic de asimetrie eleganta. (da’ tot ma dispera!)