Stie.

Candva, spunea ca stie totul. Era sigur ca va fi atotstiuttor cand va fi mare. Dar trenuletul…trenuletul ala i-a zdruncinat increderea. Nu isi putea da seama cum naiba functioneaza. Stia ecuatiile complicate pe care le vazuse intr-o reclama lap lecitina, stia toate textele reclamelor si bannerelor pe care le vazuse, dar nu stia cum functioneaza trenuletul.

Tim avea sapte ani, si traia cu mama, cu tata si cu suri. Erau fericiti. Nu stia cum il cheama, nici ce varsta are, dar era fericit cand o vedea pe mama zambind. Sau cand suri plangea. Pe tata nu il iubea. Era mereu trist. Se uita trist la el. Nu ii placea asta deloc. Suri plangea de ras. Mereu radea de el cand nu reausea sa spuna” suri „. Ii placea cand radea. Stia ca avea 13 ani. Stia ca era mai mare ca el. Dar suri nu stia nimic. Si Tim nu intelegea: de ce nu stie ce stiu eu? UNeori era prost. Se simtea prost. Nu stia nimic. Mintea lui se goli. Nu reasea sa descifreze scrisul cartii lui mama. Desi de obicei, citea doua carti pe zi. A citit si Robinson Crusoe, dar nu i-a placut. A terminat-o repede, si a aruncat-o in cuptor. Asa reausea sa stearga povestea.

Fizica cuantica nu stia ce era, dar stia ce continea. Stia tot. Dar trenuletul ala… Al naibii trenulet! Stia sa injure, dar trenuletul era un mister. Si puzzleurile… Mereu au fost o tortura pentru el.

Tim a uitat. A uitat de trenulet, a uitat de fizica cuantica, a uitat de suri, de mama… A ramas tata cu fata lui strambata intr-un zambet de mila.

Zambet de mila.

Zambet de mila.

Zambet de mila.

Tata.

Zambet de mila.

Zambet de mila.

Tata.

Tata.

Si se incrunta: „Zambet de mila. Unde-i fizica cuantica? Ce inseamna fizica cuantica?” Imagini se derulau in fata lui, trenuletul, ecuatiile, tata, trenuletul, suri, mama… si incet-incet toate se micsorau si ramanea numai tata, cu un zambet de mila. Si se inalta asupra lui.Si in lumea lui ramasese doar tata si zambetul de mila.

P.S. : (Tim avea autism)

Anunțuri

Naivitate si oglinzi.

Asa cum ploaia sterge pacatele pamantului, razele soarelui ii stergeau lacrimile, atat de nepotrivite statusului sau.

Izolat de lume, voia sa se intoarca acolo unde nimeni nu mai fusese niciodata, unde Rousseau visase frumusetile vietii perfecte, nemurdarite de gandurile obscene ale inamicilor de carte. In lumea lui oarba, plina cu marionete controlate de EL, visa numai la locul unde nimeni nu fusese niciodata. Il descoperi din intamplare, si se transporta acolo, uimit de ceea ce simtise.

Dar visele sale au fost spulberate de muzica puturoasa care venea de sus, prea sus ca sa poata ajunge la ea, si fu nevoit sa se intoarca in sala. In sala lui, in sala lui Poe, a lui Voltaire, a lui Brown, a tuturora. Se simtea bine acolo, faxuse tot feluri de proiecte interesante, dar nimeni nu le baga in seama. Descoperise pana si viata artificiala, dar nimeni nu ii dadea atentie.

La un moment dat, ajunsese sa se ascunda de colegii lui, si sa stea singur, prind libertatea de care a fost privat de mult mult timp, din cauza LUI.

El nu mai poate fi salvat.

Stiu asta. Dar refuz sa cred si refuz sa apreciez dorinta voastra de a ma readuce la viata. Va urasc si vreau sa imi dati drumul. Vreau sa imi vedeti viata artificiala. O sa va placa.

Tonul lui era mereu linistit, niciodata nu se enerva, doar plangea din cand in cand, fara sa scoata vre-un sunet. Nu mai poate fi salvat. Si stie asta. Dar, in mod sigur, se va intoarce acolo unde nimeni nu a fost vreodata.

Dar ce cauta un mut aici? Trimiteti-l in aripa de vest.

De unde stie ca mint? De ce nu ma crede nimeni cand spun ca tot ceea ce vad exista? E disperant, enervant si trist. Nu ma crede nimeni, nu vor sa ma creada. Le e frica. Ei spun ca e doar imaginatia mea, sau, mai rau, cred ca o fac intentionat. Ei bine, nu. Poate locul nu-mi este aici, ci intr-un azil, dar nu ma veti obliga niciodata sa tac!

Mediocru.

Fiind sigur de faptul ca nu va pati nimic, a pasit inauntru. Ce ar fi putut pati langa ea? Niciodata nu l-a ranit in vre-un fel. Dar acum… e diferita. Trebuia sa ii spuna din timp ce este ea de fapt. Il durea ca i-a ascuns adevarul, dar nu putea renunta la minunata fiinta alaturi de care isi petrecuse intregul an.

A ajuns intr-o incapere plina de lumina purpurie, artificiala. In camera se aflau cateva canapele din piele si un taburet mov. Arata exact ca un separeu dintr-un bordel de doi bani. Simtea un miros puternic de tutun ud, amestecat cu fumul emanat de un betigas parfumat cu opiu, care fumega lenes pe podeaua uzata, cu un aer antic. A observat si covorul pufos din mijlocul camerei, tot mov. Nu isi daduse seama pana atunci, dar lumina venea de la un neon uzat, atarnat de tavan, in centrul camerei.

Cand era mic, tatal lui il dusese odata la un bordel sa se uite la dansatoarele exotice din camera de asteptare, pana isi termina el „afacerile”, cum obisnuia sa spuna. Pe atunci avea 12 ani si habar nu avea ce efect aveau femeile asupra barbatilor. Tatal lui era mafiot, cel putin asa se autointitula. Dar mai tarziu a aflat ca, de fapt, era doar un client al bordelului. La 12 ani, lui Deen i-a fost prezentata lumea celor necurati.

Camera era invaluita intr-o aura de cunoscut, familiar. Deen se gandea ca simte asa din obisnuinta. Dar stia ca nu era asa. Se simtea ciudat din cauza EI. De ce nu i-a spus de la inceput? Ar fi acceptat si ar fi avut timp sa se acomodeze cu traiul ei mai… ciudat. A inaintat in incapere pana cand a ajuns la o alta usa, purpurie.  Culorile incepeau deja sa il calce pe nervi.  Oare are nevoie de culoarea asta ca sa nu o vada altii in adevarata ei… forma? Sau forme…

Dincolo de usa, statea EA. Pe jos, cu picioarele incrucisate sub ea, adancita intr-o carte, cu tigara fumeganda in mana ei stanga. Era stangace. Nu l-a observat. In camera era o lumina simpla, galbena. Erau doua ferestre mari, dar erau acoperite de draperii gigantice, rosii. Se aflau in plina zi. Era trei dupa-amiaza. A tras cu ochiul in spatele perdelelor, afara era intuneric. Cum era posibil asa ceva? Deen a incercat sa nu se gandeasca la asta, pentru ca ar fi innebunit. Se uita in jur. In coltul stang al camerei era un birou, cu un monitor prea mic si cu un calculator bazaind. Scaunul era acoperit cu un cearsaf facut din mii de bucatele de material colorat. Boxele erau agatate undeva, cu fire invizibile ochiului liber, urla muzica. Pe jos era o saltea mare, care ar fi fost de ajuns pentru patru persoane. Langa saltea erau adunate mormane de carti, caiete, sticle de alcool goale, cescute de cafea pline cu cafea. Le simtea mirosul. Parfumul… Ii placea cafeaua cu rom. Pachetele goale de tigari ieftine erau frumos aliniate sub un geam. Erau minim 100 de pachete. Pe peretele din dreapta se afla o biblioteca gigantica, pana in tavan, plina ochi cu carti. Parca ascundea ceva in spatele ei… Nu conta. Langa Deen se mai afla un dulap mare plin cu hainele ei. Probabil cu toate accesoriile unei femei. In stanga lui era inca o usa, care ducea probabil in baie. Podeaua era alcatuita din parchet simplu, lipsit de luciu, covoare negre si mici, imprastiate peste tot. De fapt, ea statea pe un taburet. Restul mobilei era foarte viu colorata, frumoasa, cu un aer proaspat. Camera ei era frumoasa. Magnifica… Cam dezordonata, dar magnifica.

Deodata Deen simti ca era privit. Mereu simtea cand cineva era atent la el. Nici el nu stia cum, dar il intepa ceva in palma de fiecare data. Se uita furioasa la el. Taburetul de sub ea era negru. Cartea pe care o citea era  una fara coperta, tiparita cu litere colorate. Fiecare litera cu alta culoare. Cotorul cartii era plin de liniute facute cu pixul. Mereu facea asta. Tigara ii fumega pe jumatate moarta in mana, scrumiera era plina ochi. Nici nu i se vedea forma. Ciudat era ca, nu era plin de fum in camera.

Ea nu era „o fata din bordel”. Dar lui Deen ii era frica. Frica de moarte.

Strange encounter

Scorpia cea rea a cucerit luema celor buni. Scorpia cea rea sta pe tron ca de obicei, si se relaxeaza, privind cum totul se darama in jurul ei, ea ramanand nevatamata si fericita in singuratatea ei.

Intr-o zi ea decide sa iasa afara, sa-si paraseasca regatul timp de un moment scurt. Se uita si vede toti oamenii cum se cearta, se bat intre ei, gandindu-se la cum sa o detroneze pe scorpie. Si nimeni nu o vede, ocupati de certuri si suferinta. Unul singur o observa si se uita lung la ea, ramanand perplex. Fostul rege al regatului, imbracat acum in zdrente si plin de julituri, dar zambitor si plin de speranta. Scorpia se opreste o secunda, se uita in ochii lui pret de o clipa scurta si isi continua drumul prin regat, prefacandu-se fericita si implinita. Regele ramane acolo, zambind dupa ea, spunand parca: „O sa vezi tu….” Dar scorpia il ignora, ignora de asemenea si durerea pe care o simte, regretul urat, dar isi continua drumul cu capul sus, planificand restul invaziei.

Pe drumul spre casa decide sa mai puna trei randuri de magie neagra in jurul ei si al castelului ei. Regele e plin de ura… si iubire.

Nepasarea o ia sub aripi pe scorpie, si o duce in culmile extazului teatreal.

Leap.

A city of dust, darkness and death is rising from beneath a world dead long ago. The cement streets reek of rotten flesh, fumes of dying people rising from underneath their once loved planet, they are all gone, except for those who feel the need to save the world so unworthy of their efforts. Species of dealers rise from beyond, giving out death to those who lurk in the darkness, searching for something that has never been there. The deathdealers stroll around the city of shadows. Tall buildings in ruin laugh at these false saviors who pray to a long dead god, asking for forgiveness, pleading him to rewind the apocalypse, giving back the life their ancestors had had long before. One last city, one last chance to change. The planet on which this city lies is stopping from its rotation, slowly killing everything that is of human nature, eradicating all forms of thought present in minds altered by the fumes of death. Bodies crumble under the wrath of the dealers, who come and take whomever they feel like. No bargains can be made, deals are forbidden and come with the demolition of the train of thoughts so small it hurts.

Shadows surround the city which reeks of nothing but death. Clowds have dissapeared decades ago, rain is no longer there, humans feed on the remains from the last century. They do not know how long they might survive, they have no hope left, except for this one creature, full of hatred, utterly powerful and disgustingly cruel. And it is the result  of stupidity among beings which were once humans. Dumb little creatures created their own reaper, whom is filled with death and ready to become leader of a new era, where every single survivor becomes it’s slave forever. Afterlife no longer exists, humans live like zombies controlled by the reaper, a frigment of imagination which became real when the rest of them fell apart.

Skyscrapers are falling to the ground, sinking in the black dust from within.

Altceva.

Iarasi mi-am schimbat interfata si cred ca am sa raman la asta. Ma reprezint un pic mai mult. Astept critici.

Am prieteni imaginari.  E ceva in neregula cu asta? Viata e doar o ironie a perfectiunii. Viata e tot ce inseamna imprefect. Prietenii imaginari iti imbunatatesc zilele. Ei te fac sa zambesti cand nu vrei pe nimeni langa tine. Ei sunt verzi, au coarne si vorbesc numai prostii. Sunt mici, si uneori ma terorizeaza. Alearga dupa mine si imi pun piedica pe strada. Ei nu imi vreau binele, si nu se prefac ca ar vrea-o. Ei imi spun pe fata ca nu le pasa de mine. Doar le place sa ma vada razand, pentru ca am un ras isteric care da spre amuzant. Ei fac tot ca sa se amuze si sa se simta bine. Tot ceea ce fac o fac pentru ei, ca sa fie ei ok. Sunt cei mai egoisti din lumea asta si oricare alta lume imaginara sau reala. Lor nu le pasa de altceva sau altcineva. Ei sunt perfecti. Nu au regrete. Ei imi tin companie si ma amuza. Ma „entertain”.  Ei imi sunt prieteni. Ei imi spun ce sa fac. Ei vor sa ma faca ca ei. La fel ca ei. Si e amuzant sa ii vezi batandu-se si razand aiurea, ca niste prosti. Ca niste prosti ce sunt. Oare? Ei aprecieaza apreciaza viata si se fac ca ploua cand gresesc. Ii doare fix in cot. Sunt prietenii mei imaginari, si sunt intruchiparea perfectiunii in corpuri fara tesut, fara sange si fara inima care sa pulseze aiurea si sa le creeze probeleme.

Oamenii mei verzi compun o armata. Armata dinozaura. Si armata dinozaura va veni si va va distruge pe toti. Va cuceri Pamantul si voi va veti supune ei. Armata dinozaura. Ar fi atotputernica si infinita. Ar fi apocalipsa in sine. Ar fi sfarsitul omenirii. Si ar fi condusi de mine, o tembela cu prieteni imaginari care viseaza sa cucereasca lumea. Ar fi frumos, credeti-ma! Ati avea paturi, chiuvete si egalitate. Nimic mai mult. Va descurcati voi.

Sunt antisociala si nu am ce face.  Sunt altceva. Sunt o entitate intr-o   entitate. Si voi toti sunteti in plus.

Pentru mine, toti sunt niste papausi, pe care le controlez asa cum vreau eu. Papusi reale, pe care pot sa le chinui. Pot sa imi vars toti nerviipe ele, facandu-le sa sufere. De mii de ori mai mult decat ar fi suferit in viata lipsita de mine. As fi comandantul suprem, comunist din cale-afara, fara constiinta, ca Ion, fara pic de regret. As rade de voi o eternitate si as bea vin singura, fumand o tigara din vremurile lui Ceasca, stand pe geam, cocotata acolo, uitandu-ma la iadul pe care l-am creat.Atat de frumos! Ati fi asa prosti…. ca niste maimute. Maimute urate. Nu… nu maimute. Ca fulgii de zapada care sunt deja molfaiti de ploaia de dupa. Ca florile ofilite din vaza de pe masa acoperita cu un ceasaf alb. Ca petele de mucegai de pe peretele camerei. Ca cutiile goale de langa pat. Pachetele goale si turtite de tigari gen Plugaru. Ca sticla goala de lichior de langa fotoliu. Cafea urata, apa chioara care miroase a fum. Ca aerul din camera, imbibat cu sunete prea goale de pian, cu fumul vesnic de tigara si cu mirosul diabolic de… omuleti verzi. Omuletii mei verzi au asaltat camera. Si se uita ciudat la mine. Imi spun ca trebuie sa plec. Sa plec cu ei. O sa cucerim lumea!!! In sfarsit a sosit timpul! Timpul nostru, omuletii mei dulci. O sa fim regi si regina. O sa fim stapani. O sa fim TOT si NIMIC. Toti o sa ne vada ca pe niste monstri. Care se inalta deasupra lor si ii controleaza fara pic de mila. Si noi radem. Si radem. Si radem. Si radem…

Omuletii verzi nu ma mai terorizeaza.

VnV Nation – Illusion

Sally – 2: Tata.

Sally zbura in neant, si nu stia ce-i cu ea. Candva era o fata normala, cu zambetul pe fata mereu mereu. Dar acum, nu, nu mai e asa. Nimic. Acum simte doar un gol imens. O gaura neagra care o macina pe zi ce trece. Lasat de tatal ei. Tatal ei… pe care nici nu il cunostea. Si-a dat seama de asta numai cand l-a pierdut. Nu stia cine era. Habar nu avea ce fel de om era si el… „Oare nu exista oameni normali pe planeta asta?”

Zbura si zbura si zbura, sub efectul a prea multe droguri si prea mult alcool… si somniferele…. alea i-au pus capat. Zbura si nu mai simtea nimic. Asta isi dorea de cand a murit tatal ei. De cand s-a… „s-a sinucis.” Ii era greu sa recunoasca asta. Tatal ei s-a SINUCIS. Avea o familie…fericita…mare… care il iubea si tinea la el, si il ajuta cu tot ce putea. Dar el totusi, si-a inecat amarul in ce? In alcool, in femei, in pariuri… Niciodata nu a trecut peste dezamagirea din tineretea lui. Ii revenea in minte, un fulger, ceva care il impiedica sa zambeasca. Nu putea. Sally nu l-a vazut zambind in viata ei. Numai cand era beat, mai beat ca vreodata, si canta: „Noi suntem soldatii tai, Draga mea, noi te vom scapa de oamenii raaaaai….Noi suntem soldatii tai!” Si era in extaz. Sally avea doisprezece ani. Se uita la tatal ei, cantand ceva ce nici acum nu intelege. Mama ei nu a vrut sa-i spuna despre ce era vorba niciodata. Si a promis ca nici nu o sa-i spuna vreodata.

Sally era distrusa. Ea l-a gasit. O copila de 12 ani sa il gaseasca pe tatal sau mort… Cand ea se ducea sa planga pe umarul lui… sa il roage sa inceteze…ca o sperie. A speriat-o indeajuns pentru tot restul vietii ei. Cu venele taiate, tatal ei zacea in mijlocul camerei lui… langa birou. Cu ochii bulbucati, cu albul maroniu la vedere, un firicel de saliva curgandu-i in jos pe barbie. A mai zvacnit o data, si dus a fost. Si Sally a vazut totul. A incremenit de frica, de neputinta, de nebunie. In momentul acela, copila aia de 12 ani a crescut. A imbatranit. A fost distrusa. Sangele-i curgea la picioarele ei, si ea se uita cum ii invaluie degetele. Fata lui tata era schimonosita intr-un zambet oribil, un zambet al durerii. Si ochii lui erau bulbucati. Niciodata nu o sa uite cum se uitau ochii lui in sus…spre cerul care nu se vedea. Ochii aceia blanzi… Dar plini de nebunie.

Tatal ei a murit, ea l-a gasit. Si mama a innebunit. Temporar. Se gandea ca poate ar fi trebuit sa ramana nebuna. Atunci nu l-ar mai fi avut pe tatal ei vitreg pe capul ei. Oare era chiar asa egoista?

Amintirile ii fluturau in fata ochilor… Zbura, fericita, amintirile nu o mai dureau. Parca era un film pe care il vedea prima oara. Nu o ATINGEAU. Si cand se simtea perfect, un gand ii aparu in fata ochilor: SUPRADOZA.

Nu stia cum, dar a VAZUT gandul acela. Supradoza? Siguranta care o invaluia pana acum a disparut. A fost inlocuita de un fior rece, cutremurator. A luat o supradoza. Da… asta era… O sa moara si ea. In sfarsit… scapa de tot. De mama ei, careia nu ii mai pasa… de tatal ei vitreg, care e o bestie… de fratele ei… un drogat… Dar…  ramane EA. Cum se va descurca fara ea? Fara Sally a ei? Care o ajuta mereu? Ce o sa faca ea? Nu vrea sa moara. Are nevoie de ea. Au nevoie una de cealalta.

Trebuie sa reziste. Aparu o lumina neagra. Da, era o lumina…dar era neagra.

Previous Older Entries