Praf si pulbere.

Cand erai copil, nu iti dadeai seama, cat de mult te ditrezi tu de fapt, si cat de putine responsabilitati ai. Puteai sa faci orice voiai, in limitele bunului simt, fara a fi considerat iresponsabil. Puteai sa zici tot ce voiai, sa visezi la a fi actor, cantaret, pilot de curse…. Puteai sa vrei sa fii oricine… Nu iti spunea nimeni ca esti un prost si ca nu mai visa aiurea.
Copilaria ar trebui sa fie cea mai frumoasa perioada a vietii oricarui om, o perioada plina de vise stupide, de rasete si zambete, de intelegere, de compatimire copilareasca, de naivitatea aceea pe care o aveam cu totii. Sau ar fi trebuit sa o avem. Unii nu sunt asa norocosi ca noi. Unii nu au parte de copilarie. Unora li se iau oportunitatile de a fi copilas tembel din prima. Nu sunt lasati sa evolueze dupa cum le sta in natura. Parintii tampiti vor ca copii lor sa se nasca mai maturi ca ceilalti, mai destepti ca restul, sa fie exceptionali, sa fie genii. Au si ei motivele lor, vor un trai mai bun decat or fi avut ei, dar totusi ei nu isi dau seama ca astfel strica viata acelui copil. Luandu-i dreptul la copilarie, il fac sa evolueze ca si cum ar fi sarit peste cea mai importanta etapa a vietii sale. Copilul este cea mai receptiva fiinta, si el retine tot ce i se spune, tot ce vede si tot ceea ce i se face sau tot ce face el. Sau tot ce este indrumat sa faca. Prin urmare, el este enorm influentat de parintii sai, iar daca acestia nu ii dau vise, nu ii dau iubire, afectiune, copilul va ramane marcat pe vecie, si nu neaparat in subconstient. El va ajunge un batranel cu experienta de viata, la 20 de ani. Va ajunge sa dispretuiasca copii in general, pentru ca el nu a avut ce unii dintre ei au.

Dragi parinti, nu faceti greseala de a incerca sa va maturizati copilul, sa ii trasati limite in ale imaginatiei. Nu incercati sa ii spuneti cat de stupide sunt ideile lui. Lasati-l sa traiasca.

Pianista.

Aveam vreo sase ani, sau chiar mai putini, nu mai tin minte, stau prost la capitolul „memorarea numerelor”. Mama m-a pus sa ma duc la cursuri de pian. La inceput, imi placea sa invat toate chestiile alea, notele alea de pe parituri, sa imi misc degetele atat de gratios, sa fac incalzirea intr-o ora, chiar mai mult… Aveam timp. Aveam timp sa fac orice la varsta aia. De doua sau trei ori pe saptamana ma duceam la o batranica dulce dulce dulce, pe care o iubeam. Statea in schei, avea o casa frumoasa, si avea o colivie improvizata, pentru pasarelele infometate. Mereu ma minunam ce fel de mancaruri facea pentru pasarele. Iubea pasarile.

Ma certa mereu, ca nu imi invatam notele… Nu le stiam. Pur si simplu nu puteam sa le tin minte. Cand cantam o melodie, o stiam pentru ca imi aduceam aminte unde imi puneam degetul. Nu pentru ca stiam ca ala e un sol sau un re sau un do nu stiu de care. Le invatam asa, dupa miscarea mainilor mele. Si imi placea. Le invatam repede. In schimb, la incalzire, cand imi spunea pe ce sa apas, eram bata. Si m-am plictisit. Si imi pare enorm de rau ca m-am plictisit. Trebuia sa stau si sa ma chinui la pianul ala, pentru ca, acum imi dau seama, ma relaxa. Acum, dupa o zi de scoala greau, sa dupa o betie cu sk8er, m-as fi pus frumos la pian, si as fi cantat. Si cantat. Si cantat.

M-am dus la cursuri timp de sapte ani. Si nu am reusit sa invat cum trebuia. De asta m-am plictisit. Dar acum imi dau seama, ca daca aveam destula vointa in mine, reuseam. Poate acum as fi fost la vreun concert de prin Irlanda, cantant melodii irlandeze la pian. Ciudate, stranii, norvegiene, mistuitoare, cutremuratoare. Si mi-as fi dat tot sufletul si toata pasiunea pianului din fata mea. Melodiilor pe care le cantam. As fi fost artista. Dar uite ca nu sunt. Nu a fost sa fie. Acum ascult Chopin cu placere, si incerc sa ma relaxez, sa imi aduc aminte cum cantam EU Chopin la pian. Si cat de frumos cantam. Chiar si cand greseam, mi se parea ca era frumos. Ehh, viata asta. 😀