Fabula vietii… Led Zeppelin si copilaria ratata, tigara fumata si un titlu lung

M-am intors de la concurs miercuri, am mai savurat vacanta, ar fi trebuit sa stau acolo pana azi, dar nu am putut sa stau departe asa mult de Fikaa. Da, pe bune serios, am si eu suflet. Presupun.

La concurs fu fain, m-am distrat cu o prietena din copilarie, cu care mereu ma jucam de-a cainii si de-a demonii si de-a tomb raider si lara croft si d-astea. A fost frumossi foarte placut sa petrec un pic de timp de ea. Plus ca, cursa spre casa, in masina tatalui ei a fost bestiala. Omul acela STIE sa conduca. Si repede. 😉 E motociclist, la ce sa te astepti.

Ieri am aflat rezultatele, amandoua suntem la jumatatea clasamentului, adica 14 si 16 din 28 de concurenti din intreaga tara. Ceea ce nu e rau! Pentru o prima incercare. Sa speram ca vom mai avea placerea de a participa la concurs. Multe chestii gratis! :> :)) Glumesc. Dar tot am primit multe chestii gratis. Chestii adica, carti, si d-astea.

In general, m-am distrat, chit ca concursul in sine a fost un pic dificil si mi-a cam intrecut abilitatile de maniaca. Dar a meritat, pentru simplul fapt ca mi-am putut aduce aminte de toate prostiile pe care le faceam cu Anita. Imi e dor de ea, mi-ar placea sa ne re-best-friends-uim. Dar… Stiti cum e. Distanta obtinuta… Cacat.

Cu parintii mai nou ma inteleg un pic mai bine, au inceput sa se obisnuiasca cu varsta mea. Si am monitor nou. Widescreen sau cum s-o chema. E placut sa vad de la o distanta mai mare de zece centimentri ceea ce scriu! :)) Totusi exista un downside: nu prea am internet, ca de obicei (anul asta). Cei de la rds pot sa SUGA PULA, frumos spus. Toata reteaua e fututa, frumos spus. Toti avem probleme mai mici sau mai mari cu ei. Sa se duca sa si-o traga singuri.

Acum sunt numai cu bunicii mei acasa, si pot sa fumez linistita si sa beau fanta de portocale.

Urmeaza filmele la care m-am uitat.

Led Zeppelin – Babe I’m gonna leave you

Björk – Pagan Poetry

David Jordan – Sun goes down

Iubesc melodia asta!

E.M.I.L – Supradoza de vise

Asta am avut eu azi-noapte. Dar nu in sensul bun, ca in melodie. Nunu. Nici pe aproape. Si la fel si alaltaieri noapte. Cred ca am creierul prea plin.

The Retrosic – The Storm

Dresden Dolls – Missed me

Nu de parca acum as fi descoperit melodia asta, dar acum mi-am adus aminte cat de mult imi place! Asa ca o impartasesc si voua, sa o ascultati sa o vizionati si sa admirati vocea frumaosa si ciudata a solistei acestui grup. Apropos de blog, n-am mai scris pentru ca pur si simplu nu am chef si nici inspiratie. Sunt si bolnava, stau in casa ca o plictisita de moarte, uitandu-ma la toate filmele existente care il au in cast pe Johnny Depp. Cred ca e cel mai frumos barbat din lume. Si un actor excelent. O sa povestesc si despre aceste filmul intr-un post urmator, care va aparea pe blog nu stiu cand. Sa speram ca in curand.

In alta ordine de idei, am mai dat peste cateva bloguri interesante, faine, amuzante si ok. Le adaug in blogroll si pe ele, in curand. Mai intai, listen away!

Pianista.

Aveam vreo sase ani, sau chiar mai putini, nu mai tin minte, stau prost la capitolul „memorarea numerelor”. Mama m-a pus sa ma duc la cursuri de pian. La inceput, imi placea sa invat toate chestiile alea, notele alea de pe parituri, sa imi misc degetele atat de gratios, sa fac incalzirea intr-o ora, chiar mai mult… Aveam timp. Aveam timp sa fac orice la varsta aia. De doua sau trei ori pe saptamana ma duceam la o batranica dulce dulce dulce, pe care o iubeam. Statea in schei, avea o casa frumoasa, si avea o colivie improvizata, pentru pasarelele infometate. Mereu ma minunam ce fel de mancaruri facea pentru pasarele. Iubea pasarile.

Ma certa mereu, ca nu imi invatam notele… Nu le stiam. Pur si simplu nu puteam sa le tin minte. Cand cantam o melodie, o stiam pentru ca imi aduceam aminte unde imi puneam degetul. Nu pentru ca stiam ca ala e un sol sau un re sau un do nu stiu de care. Le invatam asa, dupa miscarea mainilor mele. Si imi placea. Le invatam repede. In schimb, la incalzire, cand imi spunea pe ce sa apas, eram bata. Si m-am plictisit. Si imi pare enorm de rau ca m-am plictisit. Trebuia sa stau si sa ma chinui la pianul ala, pentru ca, acum imi dau seama, ma relaxa. Acum, dupa o zi de scoala greau, sa dupa o betie cu sk8er, m-as fi pus frumos la pian, si as fi cantat. Si cantat. Si cantat.

M-am dus la cursuri timp de sapte ani. Si nu am reusit sa invat cum trebuia. De asta m-am plictisit. Dar acum imi dau seama, ca daca aveam destula vointa in mine, reuseam. Poate acum as fi fost la vreun concert de prin Irlanda, cantant melodii irlandeze la pian. Ciudate, stranii, norvegiene, mistuitoare, cutremuratoare. Si mi-as fi dat tot sufletul si toata pasiunea pianului din fata mea. Melodiilor pe care le cantam. As fi fost artista. Dar uite ca nu sunt. Nu a fost sa fie. Acum ascult Chopin cu placere, si incerc sa ma relaxez, sa imi aduc aminte cum cantam EU Chopin la pian. Si cat de frumos cantam. Chiar si cand greseam, mi se parea ca era frumos. Ehh, viata asta. 😀

Pendulum – Coma

Orasul fantoma.

Orasul este invaluit de o ceata densa, grea, care atarna parca deasupra lui, ca si cum ar fi o cortina, ascunzand ororile de sub ea. Ploaia sta pe loc de saptamani intregi, picaturile cad neincetat de atunci. Un aer sumbru te copleseste din momentul in care pasesti in apropierea granitei acestui oras. II simti furia, ii simti frica, nesiguranta. Orasul este neajutorat, singur, oamenii care il populeaza l-au lasat in voia sortii. Sau cel putin asa se vede. Dar de fapt, toti oamenii din oras s-au intors impotriva lui. Nici macar unul dintre locuitorii sai, pe care i-a iubit cu atata suflet, pe care i-a ocrotit, nu ar vrea sa il ajute.

Este mijlocul toamnei, si orasul arata mai sumbru ca niciodata. Sta acolo, cu peretii lui goi, negri, fumurii… A avut mult de suferit de cand a ars totul. Aproape totul a ars din temelii. Nu se stie de unde a pornit focul…Se spune ca din casa familiei Mont. Familia Mont era o familie ciudata, ocolita de toti. II credeau nebuni. Ei erau doar excentrici. Sau… Nu se stie. Dar orasul a ars, si flacarile rosii, fumul negru si urletele… urletele oribile…au lasat in urma un ecou care nu va disparea niciodata. Cand depaseste cineva pragul acestui oras, va vedea si va auzi totul. Ca si cum ar asista la toate acele evenimente. Ca si cum s-ar intoarce in timp cu mii si mii de ani. Nimic nu poate fi schimbat in oras…Nimic. Multi au incercat, dar nici unul nu a reusit. Nici unul nu si-a putut invinge teama, groaza de necunoscut. Au incercat sa ajute… dar le depasea puterile. Si au lasat totul balta. Orasul innegri si innegri, un pic mai mult in fiecare zi. Locuitorii lui innegreau si ei, iis pierdeau intensitatea, devenisera niste umbre…umbre slabe ale existentei lor dinainte de Foc. Totul era bine inainte de Foc. Dar… Cand au vazut flacarile… si-au dat seama: s-a sfarsit. Totul s-a sfarsit. Nu erau flacari obisnuite… Emanau o rautate pura, fata de toti… Parca avea fiecare flacara, cat era ea de mica, ochi cu care se uita si ucidea toti care ii ieseau in cale. Fara mile.
Orasul a fost golit. Nu a mai ramas nimic. Absolut nimic… Nimic care ar avea esenta. Viata. Totul a murit, totul a innegrit,

Negru ca smoala…

Cerul, ploaia…

Orasul fantoma sta la marginea pamantului, si cu sufletul lui aproape disparut, aproape nimicit de intunericul ce vinw din interior, se uita in univers, cautand ceva, o licarire de ceva, care sa ii arate ca merita sa se duca acolo. Sa nu o fi facut pentru nimic… Trebuia sa fie totul bine. El asta voia. El asta a inteles. Ca o sa se duca acolo… unde totul straluceste si e colorat. Dar acum nu mai e asa sigur pe el. Si nici in stele acelea zambitoare nu mai crede. Nu mai poate sa creada. A distrus totul si ochii lui nu mai suporta peisajul pe care l-a creat. Mintea lui nu mai poate indura atata suferinta… Locuitorii retraiesc fiecare clipa in fiecare clipa si sunt chinuiti de o vraja care nu va putea fi rupta niciodata.

.

Book of Spells vol. 1

Nascocirile mele din timpul orei de istorie engleza.Mi se par de-a dreptul reusite! ^-^ Pentru cei nestiutori, m-am plictisit de engleza si m-au apucat ocultismele. Ce sa-i fac.

Spell no. 1 – Death

Tongue of a leprechaun

Hair off a frog

Toad soup and ginger

Water from the floods

Leaves of a dead witch

All these and a wave

Of your soul, say

„Common health

Painful death,

Cast it on it

Make it suffer

Short and painful

As it deserves

Take his grace, her might

Make thee fright.”

Three times should be enough

To make it suffer

Painful death,

peace at death

For you my witch,

Go on.

semnat: Marie Curie. Cum sa semnezi o vraja cu Marie Curie?  :O

Kidney Thieves – Before I’m Dead

HIM

Toata seara am ascultat HIM. Numai si numai HIM. Acum ascult Striknien DC, k mi s-a facut pofta de oldschool punk, dar in rest, HIM. Dece? Pai, unu la mana, mzica lor e cea mai tare. Doi: imi aduce aminte de cineva drag. Mda, de coitza. 😀 Va dati seama ca numai la el ma gandesc. :)) Sunt amuzanta uneori.

Azi mi-am facut unghiile!!! Eu care pana acum doua saptamani nu aveam unghii. Ehh, mi le rod de obicei. Dar acum, nu stiu de ce, dar le-am lasat sa creasca. Eu nu ma axez pe chestii din astea… Nu imi pasa de unghii… de cum arat… sau asa. Ehh, nu deloc, dar in general nu pun mare pretz pe infatzisarea mea. De obicei arat alternative, mai altfel decat restu’. Dar atat. Am freza un pic ciufulita mereu, si unghii… pai…acum unghii negre. Dar azi desenasem libelule pe ele! Si aratau bestial… dar nu e genul meu sa am grija la fiecare pas sa nu cumva sa imi stric unghiile! 😀

Nu prea stiu despre ce vreau sa scriu. Dar, ca si ieri, simt nevoia de a scrie. Si in plus, trebuie sa imi omor timpul cumva…pana la 7. Este exact (ma uit la ceas) 3:56 AM. Mai am de tras trei ore. Cred ca ma bag la un film. Si dupa aia o recenzie. Papa!!

AFI – Spoken Word

We held hands on the last night on earth.Our mouths filled with dust,we kissed in the fields and under trees,screaming like dogs,bleeding dark into the leaves.It was empty on the edge of town but we knew everyone floated along the bottom of the river.So we walked through the waste where the road curved into the sea and the shattered seasons lay,and the bitter smell of burning was on you like a disease.In our cancer of passion you said,”Death is a midnight runner.”The sky had come crashing down like the news of an intimate suicide.We picked up the shards and formed them into shapes of stars that wore like an antique wedding dress.The echoes of the past broke the hearts of the unborn as the ferris wheel silently slowed to a stop.The few insects skittered away in hopes of a better pastime.I kissed you at the apex of the maelstrom and asked if you would accompany me in a quick fall,but you made me realize that my ticket wasn’t good for two.I rode alone.You said,”The cinders are falling like snow.”There is poetry in despair,and we sang with unrivaled beauty,bitter elegies ofsavagery and eloquence.Of blue and grey.Strange we ran down desperate steets and curved our names in the flesh of the city.The sun has stagnated somewhere beyond the rim of the horizan and the darkness is a mystery of curves and lines.Still we lay under the emptiness and drifted slowly outward,andsomewhere in the wilderness we found salvation scratched into the earth like a message.

Acesta este un hidden track, de pe albumul Sing the Sorrow a celor de la AFi, din 2003. Hidden trackul asta se afla in „…but home is nowhere” dupa minutul 12. Piesa este incredibil de frumoasa. Si am gasit-o si pe youtube, ca nu ma pricep la audio-hosting. Habar nu am. Enjoy. E magica.